Primele proiecte de execuţie, depistate în arhive, provin din a doua jumătate a anului 1909, ele constituind concepţia de bază a clădirii, acceptate de către oficialităţile locale, prea puţin diferite de formele actuale. Ele constituie primele variante de proiecte de excuţie, la scara 1:100, nu numai ca partiu, dar şi ca aspect, faţade şi secţiuni. O asemenea documentaţie, datată la 29 iulie 1909, prezintă o clădire cu subsol, parter, etaj I şi etaj II. Două planşe, datate la 18 ianuarie 1910 şi 20 ianuarie 1910, prezintă faţadele dinspre piaţa Victoriei şi curtea învecinată cu Palatul Pensionarilor, clădirea având prevăzute cele două etaje, unele elemente de detaliu regăsindu-se şi în actuala clădire. Pentru faţada lungă, dinspre strada Enescu, planşa din 10 ianuarie 1910 82 preia formele planurilor precedent prezentate . La 23 iunie 1910 sunt elaborate şi planşele finale, care au stat la baza începerii lucrărilor de construire din vara anului 1911 , soluţionările tehnice adoptate de către cei doi proiectanţi (la muzeu, bibliotecă, la sala mică, acoperiş etc), fiind făcute cunoscute prin scrisoarea nr. 5156, din 27 iunie 1910.

Situată la colţul dintre piaţa Victoriei, cu latura mai scundă de 36,85 m, unde se află şi portalul secundar şi strada George Enescu, cu latura mai lungă de 56,80 m, unde se află şi intrarea principală, orientată spre piaţeta din faţa fostei primării, clădirea înscrie un patrulater neregulat, cu unele excrescenţe pe laturi şi extremităţi . Spre imobilul din George Enescu nr. 2 unde se află Palatul Pensionarilor, s- a prevăzut curtea interioară, menită de a asigura iluminatul natural al încăperilor de pe laturile celor două clădiri, cât şi pentru accesul la cea de-a treia intrare în palat. Cu toată multitudinea de funcţiuni, autorii clădirii au găsit o soluţie generală reprezentativă, dar relativ neutră, fără ca vreuna din acestea să fie exprimată preponderent aparte.

Privitor la clădire cunoaştem cel puţin trei lucrări mai însemnate: ale profesorului Traian Duşa, din anul 1970 şi a lui Paul Constantin, din anul 1972, cu privire la Arta 1900 în România, din care redăm o primă descriere generală a monumentului: „Palatul are cinci nivele: un parter înalt (în care sunt cuprinse atât magazine cât şi marele hol, mezanin şi trei etaje . Arhitectura şi decoraţia acuză însă, mai întâi, un ritm clasic de două registre principale, aflate într-un raport de înălţime aproape de « Divina proportione»: cel inferior cuprinzând parterul şi mezaninul şi cel superior, trei etaje. înscrise în aceleaşi travee, largi şi înalte, ale unui bosaj rustic din pietre mari cenuşii, cioplite brut, parterul şi mezaninul constituie soclul puternic, monumental, al compoziţiei. Peste ele se ridică registrul etajelor, tencuit luminos, cu ferestre mici, înguste, grupate în bandă, lăsând să domine plinul, spre deosebire de porţiunea inferioară unde sunt preponderente golurile. In registrul superior mai apar două zone intermediare: prima peste mezanin – corespunzând etajului întâi – e marcată de o tencuială rugoasă, cărămizie; iar a doua, la ultimul etaj şi jucând oarecum rol de friză, e acoperită cu plăci pătrate din gresie cenuşiu-verzuie. Acoperişul ascuţit, din ţigle smălţuite, alcătuind un ritm policrom viu, încheie această compoziţie foarte colorată. înrâuririle Şcolii vieneze sunt aici vizibile în importanţa pe care o capătă traseul geometric rectangular: cornişa e perfect dreaptă, au dispărut până şi aticele parţiale, din curbe şi contracurbe; majoritatea golurilor şi, în primul rând traveele mari ale parterului sunt dreptunghiulare; iar concepţia formelor pierde în cea mai mare măsură caracterul moale, biomorf în avantajul unei viziuni tectonice. În general, expresia faţadelor exprimă structura. Totuşi ecourile stilului floral 1900 nu s-au stins cu totul. Cele două arcade mari semicirculare, arcaturile din friza coronamentului, precum şi benzile de ferestre înguste, cu arc în plin cintru, singure, nu anihilează ponderea generală rectangulară. Dar linia agresivă de spirit sinusoidal a zonei de peste mezanin – ce urcă şi coboară, incluzând în suprafaţa de tencuială cărămizie şi încadrând cu un feston de olane grupe de ferestre, cele şase bow-window-uri de peste portalul principal, acoperite cu jumătăţi de cupolă, în chip de amvon, aşezate pe colţurile clădirii, impietează asupra viziunii geometrice. La acest dezechilibru contribuie în bună măsură şi supraîncărcarea ornamentală”

Iniţial, clădirea a fost concepută cu maximum două etaje, amplasamentul ales fiind adus la cunoştinţa locuitorilor, concomitent cu desfăşurarea activităţii de selecţie a proiectelor. Proiectele lui Komor Marcell şi Jakab Dezső au preluat formele stilului secession, deja întâlnit la noua Primărie şi Palatul Funcţionarilor, el fiind acceptat numai în ceea ce priveşte ansamblul şi utilitatea, cu unele rezerve în decoraţie. Aflat la New York, în anul 1911 (21 mai-19 august), primarul Bernády György propune ca etajul I al clădirii să se repete peste etajul II, astfel încât clădirea să ajungă la trei etaje. Această suplimentare este motivată de faptul că şcoala de muzică (conservatorul) nu are spaţiu suficient. Faţă de propunerea făcută, inginerul şef al oraşului, Radó Sándor, în şedinţa comună a comisiilor de finanţe şi economic, a explicat posibilitatea realizării acestei extinderi pe verticală, stabilind să se întocmească documentaţia tehnică necesară. În prima parte a anului 1910, ca urmare a Hotărârii de consiliu, din 19 februarie 1910, în an mai multe ziare centrale şi locale este publicată înştiinţarea cu privire la licitarea lucrărilor de construire a „Palatului Cultural Francz Iosif, în valoare de 550.000 coroane. Se solicită ca încă în primul an, în curs, clădirea să fie pusă sub acoperiş, eventual şi tencuită, termenul de predare a lucrărilor fiind stabilit la 1 iulie 1911. Prin Hotărârea nr. 80/9828 din 3 decembrie 1910, Consiliul oraşului aprobă proiectele modificate, cât şi realizarea lucrărilor de către firma „Fraţii Grünwald” din Budapesta, a cărei ofertă a fost mai ieftină, făcând cunoscut că firma lui Varodi Árpád şi asociaţii a fost respinsă. În vara anului 1911 debutează lucrările la construirea clădirii, în condiţii economice precare, bugetul oraşului înscriind la acea dată un deficit de 169.312 coroane, fiind realizată fundaţia. Rând pe rând sunt întocmite şi celelalte proiecte de execuţie, inclusiv a detaliilor de arhitectură, până spre anul 1913. Structura de rezistenţă, inclusiv planşele de armare, precum şi lucrările de construcţie, sunt întocmite în luna aprilie 1911 de către cunoscuta firmă „Fraţii Grünwald şi Schiffer” din Budapesta, câştigătoarea concursului. Lucrările de insalaţie apă-canal, ventilaţie etc. sunt realizate de firma clujeană „Törs és Ormai”. Festivităţile de inaugurare a clădirii au fost programate pentru ziua de 8 iunie 1913, la care trebuia să participe ministrul de resort şi alte personalităţi politice şi culturale. Însă din cauza gravei situaţii financiare a oraşului, inaugurarea programată n-a mai avut loc, noua clădire a Palatului Culturii fiind oficial predată benefeciarului, prin Procesul-Verbal încheiat la 24 iunie 1913.

Costul acestui palat a fost imens. Un deviz general pe categorii de lucrări consemnează valoarea de 2.203.412,90 coroane, pe principalele categorii de lucrări valoarea acestora fiind următoarea: I. lucrări preliminare – 2002,24 coroane; II. cheltuieli pentru împrumuturi – 102.728,77 coroane; III. asigurarea terenului – 105.032,00 coroane; IV. lucrări de construire – 1.369.782,52 coroane; V. lucrări de instalaţii – 312.499,05 coroane; VI. amenajări de artă – 188.500,90 coroane; VII. diverse – 13.922,42 coroane; VIII. proiectare şi coordnare lucrări – 46.588,60 coroane; IX. dobânzi şi cheltuieli – 47.890,69 coroane; X. cheltuieli de întreţinere a clădirii – 14.405,71 coroane.

Rămânând la acest capitol al valorii investiţiilor necesare construirii edificiului, o sursă deosebit de preţioasă şi pertinentă ne este memoriul prezentat de Nagy Imre, adjunctul primarului, care, în şedinţa de Consiliu al oraşului Târgu-Mureş, din 20 ianuarie 1916, prezintă situaţia financiară a principalelor investiţii ale oraşului, practic celor din primele două decenii ale secolului al XX-lea. Suma total aprobată pentru realizarea edificiului a fost de 1.151.000 coroane, faţă de care, necesarul a fost de 2.166.933 coroane, deci cu o depăşire de 1.015.933 coroane. Deosebit de importantă pentru cunoaşterea acestei creşteri valorice este motivaţia făcută în darea de seamă respectivă. Iniţial, clădirea a fost prevăzută a avea două etaje, costul prevăzut fiind de 580.000 coroane, şi pentru care s-a luat un umprumut de 600.000 coroane, fară a mai fi cuprinsă şi achiziţionarea terenului, în valoare de 66.000 coroane. Proiectul iniţial a fost modificat şi aprobat de Adunarea generală prin Hotărârea nr. 80/1910, realizarea construcţiei fiind obţinută de societatea Fraţilor Grünwald. Cu aceste modificări ale proiectului şi preţurile firmei executante, bugetul prevăzut iniţial deja a fost depăşit, încă în prima etapă de realizare a construcţiei au intervenit alte modificări. Cu Hotărârea de Consiliu nr. 117/1911, s-a aprobat construirea pivniţelor, iar prin Hotărârea nr. 147/1911 realizarea celui de-al treilea etaj, lucrări care au costat alte 250.000 coroane. în perioada realizării lucrărilor de construire a palatului se constată că fondurile avute nu sunt suficiente. Cu ocazia ridicării ratelor împrumutului de 580.000 coroane s-a mai solicitat un supliment de 422.000 coroane. La terminarea construcţiei s-a constatat că preţurile iniţial planificate s-au dublat.

Aşadar, cele două faţade principale sunt divizate atât pe orizontală cât şi pe verticală. La extremităţile faţadelor se află câte un rezalit, având la bază câte 10 m lăţime şi o înălţime de 18 m, fiecare tratat în mod unitar cu restul faţadei, până la registrul acoperişului mansardat, aşezat pe console de stejar profilate. Spaţiile dintre console sunt decorate cu motive florale încadrate în chenare pătrate. Materialelor de construcţie, ce formează partea decorativă a fiecărui nivel, precum şi a modului de aşezare a ferestrelor şi al ancadrametelor lor, le revine sarcina creării idealului de monumental. La parter remarcăm blocurile de piatră, cioplite rectangular şi aşezate orizontal, cu excepţia celor de deasupra golurilor unde acestea au o altă aşezare. Realizate din bazalt de Stânceni, sub forma „a la rustica”, ele preiau formele tradiţionale ale vechilor construcţii din Transilvania. Pentru a se obţine o notă aparte a clădirii şi a nu fi plate, faţadelor şi, în special, rezalitelor li s-au rotunjit muchiile, începând de la linia de demarcaţie a etajelor I şi II, loc din care porneşte şi consola unică, frumos ornată, ce susţine cele două balconaşe de formă circulară, al căror parapet este ornat cu şapte colonete angajate, câmpul acestora fiind decorat cu motive florale de inspiraţie folclorică, în mozaic şi în relief. Rezalitul dispus la capătul clădirii dinspre piaţa Trandafirilor, mai vast, cu 13,80 m lăţime, faţă de restul rezalitelor are o linie mai îndulcită, uşor curbată încă de la limita pe verticală, la care unghiul drept este înlocuit cu o uşoară unduire. Pe acest tronson remarcăm câteva elemente aparte: un mic balconaş, uşor curbat, situat la mijlocul compoziţiei, situat între parter şi etajul I, la rândul său ornat; un alt balconaş dreptunghiular, amplasat pe colţul ce încheie corpul clădirii, pe limita dintre etajele II şi III, cu un mozaic ce redă scene pastorale, folclorice.

Modul de dispunere a culorilor la faţade este cel ce dă valoarea monumental-decorativă a clădirii. Parterul este dominat de culoarea naturală a bazaltului, la etajul I pentru evidenţiere s-a folosit tencuiala reliefată, stropită brut, de culoare liliachie, ancadrată de elemente decorative, ca nişte olane, din ceramică smălţuită de culoare albastru-ultramarin, tipice stilului secession. Culoarea galben-pai, aproape albă, a spaţiului de mijloc al faţadei conferă luminozitate întregului ansamblu. Câmpul realizat din plăci de gresie de pe rezalite, ancadramentele bine profilate şi stilizate de la etajul III al faţadelor, formează un brâu solid, conferind întregului ansamblu o măreţie aparte.

Grupate câte 2, 3, 5 sau 7, ferestrele au rezolvări estetice diferite, caracteristice stilului secession, de la lipsa oricăror decoraţii la unele ferstre de la etajul II, la altele, tot de la acelaşi nivel, ce au decoraţii. Pentru obţinerea unor volume şi efecte de lumini şi umbre, autorii au folosit din plin frize cu busturi şi plăci memoriale, ancadramente cu motive florale aplicate, fonduri colorate ca detalii ale ansamblului. întregul ansamblu se termină cu acoperişul ascuţit ale cărui forme de retragere a cornişei, aşezarea unui şir de lotuşi la extremitatea superioară, contribuind la înălţarea faţadei centrale, precum şi ţiglele smălţuite, produse de cunoscuta firmă „Zólnay” din Pécs (Ungaria), aşezate într-un ritm policrom, în roşu-cărămiziu şi albastru-ceruleum, totul conferind o notă decorativ-monumentală aparte.

În mijlocul compoziţiei faţadei dinspre piaţetă se află intrarea principală, de formă dreptunghiulară, la care prin intermediul a cinci coloane de beton placate cu granit negru suedez lustruit, cu muchiile îmbrăcate în alamă ce imprimă motive florale şi geometrice, se ajunge la cele patru uşi masive, în două canaturi ornamentate, ce asigură accesul în clădire. Acestora le succed altele, tot în două canaturi, formând câte un widfang. Pe cele două laturi ale intrării principale se află două porţi mai mici ce conduc la subsol, deasupra acestora fiind câte o ferestră plincintrată cu grilaj de fier forjat. întreaga compoziţie este marcată de cele şase bow-window-uri acoperite cu un coronament puternic, cele laterale fiind mai pronunţate, ce se sprijină pe console construite în retragere şi ornamentate sculptural. La baza lor, în linie cu cele patru altorielefuri, se află câte o placă memorială. Prima placă consemnează cei 10 ani de domnie a regelui Ferdinánd I şi anume: „Spre veşnica amintire a urcării pe tronul României Mici a Majestăţii Sale Regale Ferdinánd I, la 10 octombrie 1914, devenit rege al României Mari prin înţelepciunea sa şi jertfa poporului român. 1914-1924”. Deasupra intrării se află cele patru altorielefuri în bronz, de la stânga la dreapta reprezentând: „Legenda Sfintei Ecaterina” de Wartburg; „Cei doi Bolyai”, tatăl şi fiul; „Aranka György” şi „Bánk Bán” , o scenă din opera cu acelaşi nume de Erkel Ferenc. Deasupra bow-window-urilor, pe fondul galben-gri al etajului II, se află un grup de 8 ferestre dreptunghiulare alungite, intercalate de ornamentaţii cu şiruri decorative florale dispuse vertical şi linii fluente. La baza lor sunt situate şase busturi în basorelief, ce reprezintă câteva personalităţi de seamă din istoria oraşului: Dósa Elék, Teleki Sámuel, Bolyai Farkas, Bolyai János, Mentovich_Ferenc şi Petelei István, opera sculptorului Kallós Ede, mărginite de cele două plăci memoriale. Totul este încununat de marele mozaic cu dimensiuni de 12 x 4 m, ce întregeşte gama cromatică a faţadei, al cărui temă alegorică reprezintă un moment din istoria oraşului, temă considerată secession-istă. Veşmintele cutate ale personajelor feminine, tonurile sobre ale îmbrăcămintei bărbaţilor, profilul câtorva clădiri din oraş, între care şi Primăria nou realizată, fondul galben datorat aplicării unei foiţe de aur introdusă în mozaicul de sticlă, întregesc unitatea compoziţională a cadrului. Remarcăm, în primul plan, prezenţa unei ţărănci ce poartă un costum popular românesc, precum şi cele două personaje ce flanchează tronul, într-o ţinută sobră, având fiecare câte o stemă, una a oraşului şi cealaltă a statului. Creaţie lui Nagy Sándor (proiectul) şi Roth Miksa (execuţia), mozaicul ne duce cu gândul la formele secession ale coloniei din Gödölö, care, cu toate calităţile ce le are nu poate restabili echilibrul întregului ansamblu.

A doua intrare principală, dinspre piaţa Victoriei, după cum am mai văzut pare lipită artificial de faţada clădirii, precum şi poarta din fier forjat ce poartă un decor cu motive vegetale, la rândul ei părând a fi adusă de la o altă clădire. În schimb intrarea a treia, secundară, prezintă o reală valoare artistică. Portalul este format dintr-un soclu de piatră peste care se ridică câte două colonete angajate, ale căror capiteluri composite reprezintă ornamente de factură orientală şi de natură populară locală.

Interiorul clădirii pare a fi mai bine rezolvat. Întrucât o descriere mai amănunţită a interiorului acestui vast monument ar necesita un spaţiu mai larg, nefiind nici scopul nostru de a-l descrie în întregime, ne mărginim la a prezenta doar unele aspecte arhitecturale ale principalelor funcţiuni din clădire, ele fiind pe larg şi competent descrise în literatura de specialitate.